Pastarnac Daniel (10 g), seminte soi romanesc, radacini albe, gust dulce, aroma placuta, SCDL Buzau

Legumă din grupa rădăcinoaselor, păstârnacul (Pastinaca sativa, fam. Umbeliferae) se utilizează pentru rădăcina tuberculizată, în prepararea unor mâncăruri și în industria conservelor. Partea comestibilă conține substanță uscată, glucide, protide, vitamine (C, B1, B2), săruri de fosfor, potasiu, siliciu, clor și substanțe volatile.

Planta este originară din zona mediteraneeană unde crește și spontan. În cultură este utilizată de aproximativ 400 de ani, în prezent fiind răspândită pe întregul glob; în România se cultivă în toate zonele, pe suprafețe însă mai mici decât morcovul.

Păstârnacul este o plantă bienală: în primul an formează rădăcinile de diferite forme (conic-alungită, sferică, fusiformă), de culoare alb-gălbuie, cu pulpă albă sau ușor gălbuie, untoasă, uneori ușor fibroasă, cu aromă plăcută și gust dulce, aparatul foliar fiind sub formă de rozetă, cu frunze lung pețiolate, penat-sectate, cu lobi mari, dințați; în anul al doilea se formează tulpina floriferă, care se dezvoltă până la 1,5-2 m înălțime, striată, ramificată, fistuloasă, cu inflorescențe de tip umbelă compusă, flori mici, gălbui. Semințele sunt mici (250 buc./gram), cu facultatea germinativă ce variază între 60-70%, păstrându-se 1-2 ani.

Cerințe față de factorii de mediu:

Planta are rezistență mai mare decât morcovul și pătrunjelul la temperaturi scăzute, suportând în timpul repausului minime de 7-8°C, lucru care permite foarte bine iernarea în câmp, respectiv semănarea din toamnă a culturilor atât pentru consum, cât și pentru loturi seminciere.

Temperatura minimă de germinare este de 1-2°C, iar cea optimă de creștere și dezvoltare este de 18-20°C. În schimb, are pretenții ridicate față de umiditate (mai mari decât la morcov și pătrunjel), dar nu tolerează nici excesul de apă în sol (în lipsa precipitațiilor, sunt recomandate 5-6 udări, cu o normă de 300-400 mc/ha/udare). Suportă, de asemenea, soluri mai grele, lucrate însă profund, bogate în humus și elemente fertilizante.

Tehnologie de cultură:

Terenul se pregătește clasic: desființarea culturii premergătoare, discuire, nivelare de exploatare, fertilizare cu 30-40 tone gunoi de grajd (pentru culturile industriale se practică fertilizarea chimică, cu doze de 60 kg s.a./ha fosfor și 80 kg/ha potasiu, aplicate în trei etape, respectiv înainte de semănat, după primul rărit și la 15-20 de zile după al doilea rărit). Spre deosebire de alte rădăcinoase, păstârnacul reacționează bine la îngrășămintele cu azot ce pot fi administrate etapizat, în doză/ciclu de vegetație de 100-120 kg/ha. Toamna sau primăvara se efectuează grăpatul, fertilizarea (în funcție de schema adoptată), mărunțirea și modelarea (dacă este cazul), plus o ușoară tăvălugire, erbicidare cu 6-7 zile înainte de semănat. Semănatul se face toamna târziu sau primăvara devreme: pe teren modelat, se seamănă câte 3 rânduri pe brazdă, la distanța de 40 cm, iar pe teren nemodelat, în rânduri distanțate la 35-45 cm. Adâncimea la care se încorporează sămânța este de 2-2,5 cm.

Norma de sămânță optimă: 5-6 kg/ha (se recomandă amestecarea cu 1-2% salată, ca plantă indicatoare, deoarece răsărirea durează 20-25 de zile). În cazul păstârnacului se pot înființa culturi și vara, cu semănare în cursul lunii iunie.

Lucrări de îngrijire:

Lucrările încep cu o tăvălugire ușoară după semănat, pentru a pune semințele în contact cu solul, iar primăvara se efectuează o prașilă oarbă, în cazul formării crustei și apariției buruienilor, urmată de erbicidare, când plantele au 2-3 frunze adevărate și o prașilă mecanică. Când plantele au 2-3 cm, se face primul rărit, la distanță de 3-4 cm între plante pe rând, iar la al doilea rărit se lasă 20-25 cm între plante.

Alte intervenții: irigații (iunie-septembrie, menținând o umiditate de 70-75% din capacitatea de câmp), fertilizarea fazială (în iulie-august, perioada de creștere intensă a rădăcinilor), combaterea dăunătorilor și a bolilor.

Boli și dăunători:

Boli: putregaiul umed (Ervinia carotovora) apare în anii ploioși și își continuă evoluția în depozite – rotație, evitarea excesului de apă; făinarea (Erysiphe umbelliferarum); putregaiul alb (Sclerotinia sclereotiorum) – rotația culturii; septorioza (Septoria apiicola).

Dăunători principali: păduchele verde (Semiaphis dauci); limaxul cenușiu (Agriolimax agreste); coropișnița (Gryllotalpa gryllotalpa); viermi sârmă (Agriotes sp.).

Recoltare:

Recoltarea se efectuează toamna, înainte ca solul să înghețe, prin smulgerea plantelor, după dislocarea prealabilă a rădăcinilor. Procesul este destul de dificil, dată fiind adâncimea rădăcinilor; de multe ori acestea se rup, cu efecte negative asupra calității. După îndepărtarea frunzelor, rădăcinile se sortează și se depozitează în locurile de păstrare. Culturile înființate vara se pot lăsa peste iarnă în câmp, protejându-se contra gerului cu frunze ori paie, în vederea recoltării în primăvara următoare.

Producția medie este de 30-35 tone/rădăcini la hectar.